Spirala

De sus, din cabina camionului, lumea pare mică și insignifiantă. De multe ori când rulez cu o viteză de siguranță, mă gândesc cum ar fi să calc accelerația până la podea și să merg drept înainte, fără să îmi mai pese. Un Dumnezeu al șoselelor, al lumii întregi. Aș nimici totul în cale și nu aș mi-aș întoarce nicio clipă privirea înapoi.

Un apel pe stație mă trezește la realitate: mai multe mașini de poliție au pornit în urmărirea unui camion. Colegii nu știu de ce și ce anume s-a întâmplat, dar ne îndemnăm pe rând, unul pe altul, să fim vigilenți. Majoritatea dintre noi avem familii care ne așteaptă acasă. Soție și copii. Eu am trei pe care nu i-am mai văzut de câteva zile. Când alegi viața asta, cea a unui șofer de cursă lungă, o faci pentru că ești atras de libertatea pe care drumul ți-o oferă. Însă după o vreme ea se transformă într-o rutină ca oricare alta. Iar rutina subjugă.

Orașul doarme că de fiecare dată când eu îi calc cu roțile străzile. Plec înainte de răsăritul soarelui și mă întorc, aproape întotdeauna, după miezul nopții. Are și asta un farmec aparte, să fii un veșnic vizitator nocturn în popria ta localitate, propria ta viață.

Când intru în cartier, însă, o larmă înfiorătoare mă pleznește peste față. Un miros de ars și de groază îmi intră în cabină și în oase. Văd mai multe mașini parcate, cu girofarurile pornite. Grămezi de oameni stau și privesc cu gâtul lungit și ochii măriți la ceva ce mintea mea refuză să înțeleagă. O limbă de foc taie aerul în două și eu realizez ce se întâmplă. Arde un apartament! Apartamentul meu! Las motorul pornit și încep să alerg direct spre mulțimea din fața mea, încercând cu disperare să recunosc în fețele albe de spaimă, trăsăturile atât de cunoscute ale ei și ale lor. Soția mea, copiii mei, unde sunteți?

Mai multe brațe mă prind simultan și mă imobilizează. Mă zbat cu ultimele puteri și mă uit mirat cum li se mișcă buzele, însă niciun sunet nu răzbate până la mine.

–Nu puteți intra! E iadul pe pământ! Ne pare rău! Atât de rău! Nu se mai poate face nimic, doar să așteptăm să stingă pompierii focul. Nu vă lăsăm să intrați, nu se poate, înțelegeți?!

Nu! Nu înțeleg! Viața mea arde în fața mea și eu nu pot face nimic. Deci, nu! Refuz să înțeleg și să accept. Doar că instinctul de conservare nu e de acord cu mine, așa că leșin…

–Ce aveți de gând să faceți? Îi veți aresta pe vinovați?

–Domnul Stan, aveți tot dreptul să fiți nervos, însă vă rugăm insistent să ne lăsați să ne facem treaba.

–Am dreptul să fiu nervos? Pe bune? Și cine mi-l dă, mă rog frumos, voi?! Soția mea și cei trei copii au fost legați și li s-a dat foc! Au ars de vii! Toată lumea știe cine a făcut-o! Inclusiv voi! Câte jafuri au fost în cartier de când s-au aciuat taberele alea de rromi la marginea orașului? Ce naiba așteptați? Intrați peste ei și arestați-i! Trebuie să plătească, pentru numele lui Dumnezeu!

–Nu avem nicio dovadă clară care să demonstreze că ei sunt responsabili de ce s-a întâmplat familiei dumneavoastră. Dar facem cercetări în continuare. Vă asigurăm că depunem tot efortul necesar pentru a soluționa acest caz.

-Tot efortul, pe dracu’ să vă ia! Sunteți o adunătură de lași, asta sunteți! Aveți toate dovezile de care ați avea nevoie, dar vă căcați pe voi de frică să faceți ceva. Vă e că vin peste voi și vă omoară, asta e? Amenințările pe care le-am primit, că dacă nu renunț la plângere, mă duc direct lângă nevastă-mea nu vă sunt dovadă suficientă? Ziceți! De ce mama naibii mai aveți nevoie? Să mai omoare pe cineva în fața voastră?

–Domnule Stan, liniștiți-vă! După cum am mai spus, e perfect de înțeles să doriți să găsiți vinovații și să îi vedeți pedepsiți. Vă înțelegem și starea în care sunteți. Ce vi s-a întâmplat este o adevărată tragedie. Nu aveți un prieten care să vă ajute, să vă fie sprijin în aceste momente sau poate un membru al familiei?

–Familia mea a fost ucisă de nenorociții ăia și voi stați cu mâinile în sân!

Nu știu dacă am trântit ușa în urma mea când am ieșit din secția de poliție. Sper că da! De două luni nu au făcut absolut nimic! Două luni de când am pierdut totul, de când niște animale de hoți au decis să  își șteargă urmele dând foc soției și copiilor mei. Îi știe toată lumea, dar le e frică să zică ceva. Mama lor de lepre!

Simt că înnebunesc. Ajuns în piață mă duc țintă la toneta unde se vinde băutură. Mă așez la coadă să îmi iau o sută de votcă. Trebuie să beau ceva, altfel iau pe cineva la bătaie. Alcoolul e singurul lucru ce mi-a mai rămas.

–Ai auzit? Cică vor să îi mute, să nu se iște un război, naibii!

–De unde? De unde și-au făcut taberele? Și unde să îi ducă?

–Habar n-am! În altă parte. Toată lumea știe că au dat foc la apartamentul ăla! Dar nimeni nu vrea colabora cu poliția. Cine, Doamne iartă-mă să o facă? Toți au familii, ce să faci! Se tem bieții oameni. Doamne ferește, ce nenorocire! Să vii acasă și să îți vezi copiii și femeia făcuți scrum. Și să știi că criminalii îs la o aruncătură de bâț de tine și tu ești cu mâinile legate! Să ne ferească Dumnezeu pe toți!

–O sută, ca de obicei?

Îmi desprind cu greu ochii de la cele două femei care vorbeau despre viața mea, în timp ce gustau din pastrama de berbec, nehotărâte dacă să o cumpere sau nu, de parcă ar fi fost doar o altă știre de la ora 5. Nici dacă s-ar fi uitat direct la mine nu cred că m-ar fi recunoscut. Sunt scrum și eu.

–Nu! Azi dă-mi două sticle!

Ajuns la marginea orașului, mă opresc în fața taberelor de rromi și golesc ultima sticlă de votcă. Copiii și soția mea îmi apar în fața ochilor. Imaginea cu ei zâmbitori și fericiți mi se lipește de retină pentru totdeauna. Strâng volanul în mâini și sting farurile. De sus, din cabina camionului, lumea într-adevăr pare mică și insignifiantă.  Calc accelerația până la podea și merg drept înainte, fără să îmi mai pese. Un Dumnezeu al șoselelor, al dreptății și al lumii întregi. Nimicesc totul în cale și nu-mi întorc nicio clipă privirea înapoi.

Povestirea este bazată pe Cazul „Eugen Grigore”

#ocartenescrisa

Sursa și editare imagini: Canva.com

11 thoughts on “Spirala

    1. E un caz real din păcate. Dar care am zis că nu trebuie uitat. Îți mulțumesc mult pentru semnul lăsat! Să ai o zi minunată!

  1. Uau, am citit textul și-apoi am intrat să văd pe Wiki, mi s-a făcut pielea de găină, instant, poveștile inspirate din fapte reale mă impresionează mult. Felicitări, Mona!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

doamna Veturia

Doamna Veturia

Calea ferată era ca o cingătoare, ce strângea împreună cele zece case mici și murdare, care păreau îngrămădite una în alta ca niște piese de lego potrivite de niște mâini nepricepute și o minte pornită pe glume proaste. Trenurile treceau cu viteză pe lângă ele la fel ca timpul. Fără să le dea importanță și […]