Îmi e sete de tine. Îmi ard ochii înecați în dor.
Ce straniu îmi e să îți scriu cu șoapte. Obișnuiam să îmi lipesc cuvintele direct pe buzele tale. Îți amintești?
Te luam de mâna sufletului și desenam răsărituri în cutele cearșafurilor albe spălate cu metafore și ploaie.
Ploua adesea peste noi. Șuvoaie de nori spărgeau porțile iadului și se prăvăleau ca pietrele în amândoi. Sau mai mult în mine. Mi-s înfundate venele cu aluviuni. Dar pentru tine nu a contat niciodată.
Ne sfârâia iubirea-n jar de încercări și cerul își ascundea soarele prin buzunare. Până la urmă îl împrumuta pe-al tău de pe palma deschisă și îți lăsa noapte pe linia vieții. Dar tu o închideai în pumn și porneai la braț cu visele. Și orizontul ne zâmbea din nou înseninat. Știi, cerul se vindecă cu oameni ca tine.
O, și ce-ți mai plăcea să visezi mușcând din albastru! Eu îți ziceam să nu te mai hrănești cu ziua, dar tu mă sărutai cu lumină și mă făceai să adorm zâmbind.
Mi-e sete de tine. Mi se lipește pieptul de inimă și mă strânge de dor.
Mi-e iarnă în casă acum. Mi-am nins lacrimile pe pereți și au înghețat. Se strâng în fiecare zi și eu mă fac din ce în ce mai mică și mi-e frig. Ce cald îmi era când zburam prin inima ta care bătea. Bătea atât de viu. Bătea.
Erau dimineți – ți le mai amintești? – când îți desenam pe stern promisiuni și apoi îmi odihneam mâna pe el. Și stăteam așa de mult acolo, nemișcați, încremeniți în noi, până ce mâna îmi respira deodată cu plămânii tăi, și în fiecare buric al fiecărui deget simțeam inima ta care bătea. Bătea atât de viu. Bătea. Dar nu mă durea.
Nici când degetele-ți porneau în goană pe coastele mele și mă făceai să îmi dau capul pe spate și să râd numărând sori, nici atunci nu mă durea!
Acum mă doare. Și nu mai trece.
Simt gust de râs. E sărat. De lacrimi. Și mi se face sete. De tine. De noi.
Mă trezesc clopotele din duminicile pierdute. Sunt singură. Mi-e frig. Mi-e dor.
E noapte prea des de când ai plecat. Cred că trebuie să îmi cumpăr mai multe becuri albe. Cele galbene se ard prea repede. Ca lumânările de la capul tău.
Miroase a ars. Ard eu. Mă perpelesc.
Tu îmi gustai sânul și inima îmi era roz de plăcere. Îmi sorbeai geamătul de pe limbă și în abdomen îmi înflorea un liliac.
Îl miroseai pe literele de sub pielea albă, cu care abia reușeam să îmi acopăr feminitatea. Eu începeam să tremur. De cald. De iubire. Și mi se uscau inhibițiile-n suspin.
Când îmi amintesc, norii se ascund în pivinițele cerului. Sunt goi, le e frig și le e sete. Îi înțeleg și nu-i mai caut. Doar pe tine.
Mi-e sete de foamea iubirii. De tine. Mi-e dor.
Editare imagini: Canva.com
Vai, Doamne, Monaaaaa! ❤️ Când citesc nescrisele tale, astea venite din adâncul inimii, ma simt privilegiata. Și plang de fiecare data, sa știi. Asa de tare sunt ma duci în textele tale. Ești magică. Iar talentul tău e infinit. Multumesc!
P. S. Spor la carte. O aștept! ❤️
Îți mulțumesc din suflet, Mirela! E o bucurie mare când transmit. Te îmbrățișez din inimă!❤🤗 Cartea va veni curând. Cel puțin așa sper 😊 Te pup! 😘❤
Frumos ❤️
Mulțumesc! Te pup! ❤😘🤗
Un cadou primit în dimineaţă, citit la cafea şi simţit în toate cotloanele sufletului.
Mulţumesc, Mona! Mulţumesc pentru tot ce-am simţit citind!
Eu îți mulțumesc Potecuță! Că mă citești și mă simți. Știi tu ❤ Te îmbrățișez 🤗😘
Scrieri din dureri știute îți curg din degete. Sufletele peticite se recunosc unele pe altele, așa cum te-am recunoscut eu pe tine de la prima frază citită pe nerăsuflate acum ceva timp. Îmbrățișări, Mona!
O,îți mulțumesc enorm pentru acest semn ❤ Da! Și îmi pare rău că ești ca mine, dar cu bucuria că îmi ești! Te îmbrățișez tare! 🤗