• Povestiri nescrise

    Da, îți promit!

    Am zărit-o cu coada ochiului. O fâșneață care își tot învârtea un colț de fustiță pe deget, de parcă voia cu orice preț să o transforme într-un inel fermecat. Pantofii de lac străluceau și păreau niște ochi de soare rătăciți în colbul străzii. M-am apropiat de ea, cu graba omului mare. Era ceva irezistibil în toată înfățișarea ei care mă atrăgea ca un magnet. Ea părea să nu mă bage în seamă. Continua să tragă de fustiță și fredona, abia perceptibil, un elefant se legăna… -Mereu m-am întrebat cum puteau sta atâția elefanți pe o pânză de păianjen. Mai mult ca sigur era un fir magic, făcut de ceva arahnidă…