Avea bunica un fel a ei de a împleti amintirile. Le lua una câte una și le îmbina, bune cu rele, iar la sfârșit rămâneai doar cu senzația: ce bine că a fost! Cu vocea ei caldă și calmă.
Vorbea de război, de foamete și durere, dar cu un zâmbet pe buze. Îmbinând cuvinte ca: noroc, fericire, iubire, frumusețe. O priveam pierdută în semne de întrebare. Cum pot exista toate deodată? Cum poți vorbi zâmbind despre lucruri pe care nici în cărți nu le poți citi fără a-ți ghemui sufletul?
Dar ea împletea amintiri cu senzații. Le trecea prin inima ei și ni le împărtășea nouă, nepoților, cu resemnarea omului care a știut să trăiască.
“Pentru că, draga mea, viața e doar viață. Răul și binele au fost și vor fi mereu pe Pământ. Doar noi oamenii putem să luăm frumosul și să -l purtăm în inimă. Doar noi. Nu uita asta, fata mamii, nu uita!”
Și n-am uitat. Pentru că avea bunica un fel de a spune lucrurile. Le împletea perfect, încât sunetul și sensul lor să dăinuie în veșnicie…
Cât de binecuvântată ai fost! Cât de binecuvântată eşti!
Mulțumesc, Dana! Da, a fost o mare binecuvântare faptul că am avut-o! ❤
Bunica ta a fost Femeie autentica-nteleapta,
Cum rar se mai întâmpla astazi sa gasesti.
A fost un Om cu inima deschisa si curata,
Iar tu, se simte din cuvinte ca, o mostenesti.
Un Weekend sublim si minunat, draga Mona !
Mulțumesc mult, Iosif! O prețuiesc, e adevărat. Îmi e modelul meu în viață ?
Așa sunt bunicile. Cele mai multe dintre ele. Și au felul lor anume de a împleti nu doar pulovere sau ciorapi, ci și cuvinte în care încearcă să pună toată înțelepciunea pe care au acumulat-o de-a lungul vieții, sperând ca ele, cuvintele să rămână undeva în mintea nepoților, să poată ieși la iveala atunci când aceștia vor avea nevoie de un sfat pe care nu are cine să îl mai dea.
O zi frumoasa, Mona!
Da! Și cele mai multe reușesc. Rămân cuvinte, senzații, gânduri care te ajută mereu în drumul tău. Binecuvântați suntem cei care am avut bunici și ce mare privilegiu e să ajungi să fii la rândul tău bunica cuiva ?
Mulțumesc mult de tot! La fel și ție!
Bunicile par mereu a fi de pe altă lume, de aceea trebuie prețuite câtă vreme le avem 🙂
Așa e. Parcă lasă un altfel de amintire în sufletul nostru. Are alt iz și e așa neprețuită! ?
Daaa 🙂
Cu vocea aceea blândă cum numai o bunică poate avea, ne învăţa despre viaţă mai bine decât ar putea-o face orice tratat.
Așa simt și eu. Mereu o aud. Parcă ar face parte din mine. Suntem noroși cei care chiar am avut bunici ❤?
Mare dreptate avea: ține doar de noi cum ne raportăm la lucruri, la întmplări, la oameni. Aegerea chiar ne aparține. Anul trecut am absolvit un master de 2 ani in Psihologia Muncii si am descoperit ca “optimismul poate fi și invătat”, nu doar innascut (M.R. Luca) si asta fac de atunci, invat sa fiu optimista si sa ma raportez pozitiv la trecut 🙂
Este un drum lung, greu, dar plin de satisfacții. Pe mine mă încântă și mă miră înțelepciunea înnăscută. Simplitatea unui suflet bun. Pare atât de rar și poate de aceea mă pierd atât de des în amintiri ?
Dacă nu as fi copilarit la bunici (ambii bunici, materni si paterni), azi as fi fost atat de saraca…
Așa simt și eu. Norocoasă și privilegiată că am avut copilăria mângâiată de iubirea bunicilor ❤