Și iată-l ajuns la patruzeci de ani. Când a trecut timpul, nu știa și nici nu a apucat să îl întrebe. Așa e el. Aleargă în jurul tău, trecând pe lângă și prin tine, dar nu s-ar opri nici măcar preț de o clipă să te asculte.
Stătea rezemat de tejgheaua unui bar uitat de Dumnezeu. Mirosea a tutun, alcool și sudoare. Berea din pahar părea un lichid galben, fără gust. Poate nici nu era bere. Poate era doar o poșircă făcută în baie de barman care se confunda cu decorul. Nu își mai sărbătorise de mulți ani ziua de naștere. Aritmetica neputinței și a singurătății nu îl interesa. Fiecare zi era la fel. Răsăritul îl saluta pe străzile pustii, iar noaptea și-o începea aplecat asupra aceleiași tejghele.
Erau puțini oameni așezați la cele câteva mese disponibile, fiecare vorbind cu regretele din paharele pe jumătate goale. Luă o înghițitură din băutura cu gust familiar, gust dulce-amărui și urme de spumă i se așezară pe buza superioară, încâlcindu-se cu firele de păr nerase de câteva zile, ori săptămâni, de parcă ar avea vreo importanță. Își trecu nepăsător limba peste. O imagine, îngălbenită de timp, i se proiectă în fața ochilor.
Împlinea șase ani. Se juca în curte cu prietenii lui, de mult timp uitați. Era fericit, fericire specifică acelei vârste. Adulți gălăgioși înconjurau mesele pline de farfurii, sticle și pahare. Nu putea înțelege ce era așa de atrăgător la o masă plină. Nu aveai loc nici să-ți rezemi coatele pe o margine, fără a exista riscul de a sparge ceva sau să te murdărești cu resturi de sos și firimituri.
La un moment dat, auzi glasul tatălui său. Nu îi plăcuse niciodată cum suna. Era puternic și răgușit, un veșnic răstit. Inima începu să îi spargă pieptul și mintea i se zbătea în încercarea de a-și aminti dacă a făcut ceva nepermis. De fapt, mai nimic nu îi era permis și era conștient că nu avea cum să scape sau unde să se ascundă.
Mai luă o înghițitură din lichidul plin de promisiuni deșarte și clipi des, încercând să-și șteargă imaginile ce i se derulau în fața ochilor. În zadar. Memoria îi derula scena, schimbând tacticoasă diapozitivele prăfuite de timp. Simți o durere în picioarele care îi atârnau de pe scaunul înalt, de bar, și cu ele transformate în plumb, se îndreptă spre cel care-l strigase.
Avea fața zgâriată de un zâmbet știrb. Parcă avea o cicatrice care îi unea urechile, umplută de limba roșie și umedă. Ochii îi erau tulburi, pierduți în aburul alcoolului savurat și a fumului de țigară.
“Uite, mă! Eu am făcut bărbat. E zdravăn ca mine. Păcat că-i prost ca mă-sa. Dar îi scot eu fumurile din cap. Ia de gustă, fii și tu în rând cu noi!”, cu o palmă, bine plasată între umeri, îl băgă cu nasul în paharul de bere din fața lui. Bău pe nerăsuflate două guri, la sfârșit abia reușind să își oprească reflexul de vomă.
“Fii atent, cum s-a umplut de spumă! Zici că-i Moș Crăciun!”
Cuvintele, amestecate cu miros de bere și acompaniate de hohote de râs, îl împroșcară cu umilință. În acea zi, o sămânță de promisiune i se sădi în suflet: eu nu voi fi ca el.
Fundul paharului era murdar de promisiuni încălcate și de regrete cu gust dulce-amărui. Nu mai voia să privească ultimul diapozitiv. Imaginea unui copil plângând, amestecându-și sarea lacrimilor cu cea a spumei de bere de pe față, nu este demnă de pus în niciun album al amintirilor.
Aruncă o privire în jur și la ceasul de pe perete. Nimeni nu-l băga în seamă, iar acele negre îl anunțară că ziua lui se încheiase. Avea patruzeci de ani și șapte minute. Pe fundal auzi cântecul celor de la Kansas, Dust in the wind.
Părăsi localul încercând să-și mențină echilibrul, dând aprobator din cap. Toate și toți suntem doar pulbere-n vânt. Și tatăl lui era de mult timp doar praf și amintire, îngropat într-o groapă mai albă decât fusese sufletul lui. Nu-și mai amintea unde…
Fragment dintr-un vis în lucru…
Sursa foto: pinterest.ro
Vezi tu, draga Mona de ce iubim Noi sufletele frumoase, dincolo de aparentele înselatoare, ascunse în simbolistica gândurilor si cuvintelor, false, copiate dinfilozofiile si traditiile stramosilor din, generatie în generatie copiate brute, neevoluate si neadaptate neactualizate la sistemul de valori contemporan ? ?
Îmi place stradania ta si evolutia incredibila în cunoasterea adevarului eliberator. Felicitari si mult har si putere de munca în misiunea încredintata.
O zi si un Weekend magic, plin de bucurii, tie si celor apropiati, draga Mona !
Mulțumesc, Iosif! Ma strădui și îmi dau silința. Sper să reușesc să zbor! ?
Cu toata dragostea adevarata, absoluta, atemporala, draga Mona !
Totul e sa ai curajul de a te aventura din “cuib”, de deschide larg aripile, aruncându-te în gol cu încredere în Tatal, si în “aripile” tinere neantrenate cu zborul ! 🙂
Of, câtă pulbere-n vânt prin sufletele adulţilor ce strâng încă de mână copilul din ei…
Răscoleşte textul tău, Mona! Aştept cu nerăbdare să ţin în mâini acel vis!
Îți mulțumesc din suflet, Potecuță! Mă strădui ?❤
Cutremurător de adevărat și de prezent! Suflet fragil de copil ascuns într-un trup de adult…
Fiecare ne purtăm copilul cu noi. Amintirile pot fi frumoase sau mai puțin…
Mulțumesc de semnul lăsat! O zi frumoasă!
Pulbere-n vânt…daaaa. Cu toții devenim praf și amintire în sufletele cuiva. Minunat vis! Să dea Domnul să ți-l împlinești cât mai curând.
Am citit cu inima strânsa si scriu cu inima strânsa…da, suntem praf invânt, purtati prin viata, influentati de propriile alegeri si de alegerile altora. Si demonii amintirilor trebuie exorcizati. Dar orice farama de praf provine dintr-o stea, vreau sa cred ca ramane in ea macar o infima sclipire.
În unele cazuri, copiii învață de la părinți cum să nu fie părinți. Mă bucur că te-am descoperit!
E bine când chiar învață și nu repetă greșelile. Îți mulțumesc din suflet!
Eu sper doar că visul e terminat de mult. Ah, ador profunzimea scrisului tău ?
E în lucru ? Mulțumesc tare mult!
?
Amintirile pot fi salvatoare sau ne pot afunda din ce în ce mai mult. Copilul de atunci ne poate trage de mânecă ca să ne salveze sau se ascunde speriat lăsându-ne să ne descurcăm cum putem atunci când se simte nebăgat în seamă. La fel și exemplul experiențelor din trecutul îndepărtat. Ne poate fi călăuză cu îndemnul “așa nu” sau ne poate afunda cu “La ce bun”. Povestea ta chiar merită o continuare. Mi-a făcut mare plăcere să o descopăr și să o citesc. ❤
Duminică frumoasă, Mona!
Da, categoric! Mie îmi place să cred că nu suntem suma experiențelor noastre, nu doar asta. Pentru că avem lucruri în trecut pe care nu le-am putut alege noi și ne-au făcut foarte mult rău. De aceea cred că suntem formați și din alegerile pe care le-am făcut, mai ales cele independente de trecutul nostru. Discuția e amplă și frumoasă 😊
Mă bucur mult că ți-a plăcut și îți mulțumesc din suflet! O duminică minunată și ție! ❤🤗
Traumele copilariei ajung de multe ori, drojdia de pe fundul paharului.Rascolitor scris ai.
Da, e un subiect greu și plin. Sper să reușesc să îi fac dreptate… Mulțumesc!
Ce amintiri mi-a răscolit și mie acest fragment al tău. Din păcate prea multe persoane care isi promit ca nu vor semăna când vor creste cu cei pe care îi urăsc, ajung până la urmă tot asa …
Din păcate… Acest text este un fragment dintr-o carte la care lucrez. Sper să reușesc să îi dau vocea dorită ?
Nu degeaba se spune că este foarte important ceea ce vezi și auzi în copilărie. Rămâi toată viața cu acele traume… frumos articol!
Da, așa e! Mulțumesc! Sper să prindă contur în sfârșit și să reușesc să termin ceea ce mi-am propus.
Deprimant, obositor, plictisitor. O copilarie am trait langa un tata alcoolic ce a murit la 40 si putin de ani…
Nu ii stiu ofurile, nu ii stiu gandurile.
Dar stiu ca se mandrea cu fetele lui.
Cum aș putea răspunde? Faptul că ai găsit textul deprimant, obositor și plictisitor nu mă bucură, dar îți respect părererea.
Nu are legatura cu tine. Spun un nu categoric tigarilor, alcoolului, agresiunii fizice si politicii.