Într-o lume uitată de timp, un suflet de copil dădea glas unui gând:

Om mare și nătâng oprește-te din goană și ascultă povestea fulgilor de nea!

Cândva, când timpul încă era prea leneș pentru a se face simțit, s-a născut o metaforă a naturii: ninsoarea. Cristale perfecte care s-au decis să moară când se lipeau de realitate. Sau poate nu mureau ci se contopeau cu viața, împrumutând clipe și dăruind zâmbete. Și, uite așa, au apărut fulgii de nea.

Era o zi obișnuită. În cer îngerii copii se jucau, râzând și chiuind de veselie. Și dintr-o dată, bucățele de Rai au început să se topească, iar fericirea a pornit să se cearnă peste pământ.

Steluțe de diferite forme cu clinchet de hohote cristaline. Se așezau timid pe orice întâlneau în cale. Obraji arzând de trudă, mâini înghețate pe datorie, inimi amuțite de greutăți.

La un moment dat, unul dintre ei se atinse stingher de mânuța inocenței. În căușul zămbetului născut pe fața micului protagonist, se îngrămădiră toți deodată. Joaca în Cer continua nestingherită, în timp ce în sufletul micului copil se construia frricirea cu gust dulce răcoros. Făcu culcuș din palmele-i calde și cu cea mai mare grijă începu să construiască un castel de nea. Semăna cu unul făcut din cuburi de zahăr.

Porni pe strada plină de grabă și se oprindu-se în fața fiecărui om nătâng îl îndemna, cu un zâmbet larg pe față, să încerce gustul răcoros care i-ar fi îndulcit sufletul.

Însă sufletele zgribulite de frig nu aruncau nicio privire bucăților de Rai. O pauză preț de un clipit dacă și-ar fi luat, albul li s-ar fi topit peste gânduri, sădindu-le semințe de zâmbet în suflet. Încercă să le spună povești cu prinți și prințese, poate, poate, și-ar fi amintit că au fost și ei cândva copii. Dar, totul părea să fie în zadar.

Castelul cu gust alb și dulce începu să se topească. Atunci copilul veșnic făcu ceva neașteptat. Își defăcu palmele și eliberă toate promisiunile zâmbetelor care ar fi fost posibile. Un roi de fluturi albi își luă zborul, ascunzându-se printre nori. Pe obrajii încălziți de viață începu să se prelingă lacrimi albe, de zăpadă. Și goana își continuă cadența.

Însă, albastrul cerului nu putea rămâne la fel de indiferent. Porțile i s-au deschis, iar dansul fluturilor a fost primit în aplauzele zâmbetelor dăruite, spre încântarea îngerilor copii. La vederea acestui spectacol, și-au domolit încet jocul. Iar atunci au primit cel mai de preț dar.

Îmbrățișarea iubirii sub formă de dor venită direct din căldura pământului.

Din piepturile fragede a ieșit un strigăt în cor. Raiul a prins glas și cerul s-a cutremurat de un singur cuvânt: mama. Aripile fluturilor au încremenit smerite pentru o secundă și apoi scuturând praf de dor peste pleoapele închise în amintirea alintului, au făcut cale întoarsă spre realitate.

Au coborât încet, așezându-se pe crengile copacilor. Iubirea rostită a dat naștere florilor, iar albul a cuprins din nou pământul, cu pete de verde pe ici pe colo.

Și din nou suflete de copii au început să zburde, luându-se la întrecere cu graba și dând împreună glas unui gând:

Om mare și nătâng oprește-te din goană și bucură-te de primăvară!

Ilustrații: Dana Codori, Anaphielle