Avea bunica niște mâini, magie făcea cu ele, nu altceva. Cred că au fost plămădite de Dumnezeu însuși. Orice atingea, orice făcea, se transforma în iubire și-n bine.

Uneori lua niște andrele și se punea pe tricotat. Eram fascinată să o privesc, să urmăresc mișcările ritmice, rapide și atât de neînțelese la vremea respectivă. Iar când din două începea să mânuiască șase sau opt, ochii mei de copil se măreau de mirare și admirație.

Odată am stat două ore lipită de ea, privind mișcările andrelelor. Fiecare ochi al firului de lână, fiecare înnodare mă făcea să tresar. La final am bătut din palme, cu o încântare greu de descris. Făcuse o pereche de ciorapi, moi și groși, numai buni pentru a-mi acoperi picioarele fără astâmpăr.

Cu siguranță a folosit o lână fermecată. Când i-am pus în picioare, m-am învelit cu iubire. Mă mângâiau și mă protejau, cum numai ea a știut să o facă.

După mulți ani de zile, am încercat și eu să deprind acest meșteșug, însă firul mi se încâlcea în noduri mari și groase. Degeaba le-am înmuiat cu lacrimi, se strângeau tot mai tare și mâinile mi-au obosit. Am renunțat, resemnându-mă că nu pot să fiu la fel ca ea.

Într-o zi, o după-masă obișnuită, Doru citea liniștit pe canapea și copiii se jucau pe covor, în fața noastră. Un glas mi-a străpuns inima și s-a așezat pe veci acolo.

“Vino să te mângâi cu iubire, cum face mami!”

Atunci am înțeles. Nu există lână fermecată, doar mâini magice. Mâini care tricotează iubire. Care te mângâie și te învelesc încet, încet în siguranță și dragoste. Sunt mâinile cele mai dragi din lume. Ale unei mame, ale unei bunici, mâinile tatălui și mâinile bunicului. Mâinile omului drag.

Am privit în jurul meu și sufletul a văzut și el. Asta a făcut toată viața d-na Mira. A tricotat iubire. Fiecare colțișor, fiecare lucru așezat cu grijă, spunea povestea bunătății, a dragostei. A unei mame aplecate peste trupul copilașilor ei, făcând magie cu mâinile ei neobosite, parcă plămădite de D-zeu însuși…