Nu știu când am încetat în a-mi dori să fiu mamă. Probabil, undeva în haosul vieții mele de atunci. După vreo cinci ani de încercări. Am renunțat. M-am resemnat că această “artă” nu e pentru mine. Nu aș fi fost prima și cu siguranță nici ultima. M-am oprit din a visa, nici nu știam cu adevărat ce înseamnă, nu aveam cum. Îmi număram binecuvântările și bucuriile de până atunci. Le-am înșirat ca pe niște mărgele, mi le-am făcut colier și mi-am promis să le port în suflet toată viața. Preconizam momente de regret, de lipsă, cândva într-un viitor rezervat mie și îmi doream să nu uit. Să nu uit că am acceptat. Că eram bine și așa, incompletă.

Apoi minunea s-a produs. Am aflat că voi fi mamă. Ca pe orice minune am privit-o cu scepticism, am negat-o, m-am îndoit de ea. Am trecut, clișeic, de la agonie la extaz, prin toate emoțiile și temerile posibile.

V-am vorbit, și am să o mai fac, despre etichete. Etichetele pe care ni le punem sau ni le pun alții. Care ajung, vrând-nevrând, să ne creioneze. Ajungem să avem în fața noastră o imagine distorsionată a noastră, care ori ne taie aripile ori ne dă zborul lui Icar.

Astfel, eu am pornit la drum, drumul continuu, acela de a fi mamă, cu sufletul îngreunat de aceste etichete. “Sunt egoistă!”, “Sunt răsfățată!”, “Sunt imatură!”, “Sunt iresponsabilă!” și multe altele. Apoi a cerut cuvântul: realitatea. Nu avem casa noastră, nu avem o slujbă stabilă, nu avem o situație financiară bună, nu suntem pregătiți. Tot acest amalgam de fapte și trăiri m-au făcut să mă îndoiesc de mine în fiecare clipă. Eram blocată în necunoaștere și copleșită de responsabilitate.

Și întâmplările mele perfecte au năvălit în viața mea cu urlete, țipete și zâmbete.

Aș rescrie biblioteci întregi, dacă aș incerca acum să scriu ce înseamnă să-ți iubești copiii. Sunt convinsă că orice părinte mă înțelege. Și oricum, chiar dacă aș avea o fărâmă de talent ce m-ar ajuta să descriu parte din sentimentele noi ce te copleșesc, le consider sfinte și intime și nicio descriere nu ar fi suficientă. Chiar dacă ar fi făcută cu cea mai mare măiestrie.

Nașterea primului copil mi-a oferit statutul de mamă. Mama! Sunt “mami” pentru doi omuleți perfecți. Transformarea mea s-a petrecut treptat, încă se petrece. Mă voi adapta toată viața mea. Pentru că asta este. Un proces de adaptare. La început nu a fost deloc ușor, dar a fost necesar și firesc. Un firesc îmbucurător.

Primul pas spre autocunoaștere l-am făcut când mi-am luat copilul în brațe. Atunci am dezlipit prima etichetă de pe sufletul meu. Atunci am început să mă uit la mine, să descopăr resurse nebănuite, să știu că trebuie să aflu cine sunt, pentru a-i putea ajuta să se descopere și ei la momentul potrivit. Rezervorul iubirii așezat în inima mea, cu blândețe de către părinții mei, a început să se umple zi de zi și continuă să facă asta de fiecare dată când îmi privesc bucățile mele de suflet.

Până acum am reușit să dezlipesc multe etichete. În locul lor îmi rămânea sufletul dezgolit. O zonă necunoscută, ce parcă durea. O durere euforică. Dar două perechi de mânuțe, cu multă dibăcie, au știut să mângâie acele părți, să le modeleze, scoțând la iveală forma lor inițială.

Am învățat un lucru extrem de important, jucându-ma prin cunoaștere. Să nu mai îmi acopăr sufletul. Nu mă definește nimeni și nimic. De aceea trăiesc o viață, pentru a mă descoperi. Și nu am permis ca această minunată artă de a fi mamă să se transforme, la rândul ei, într-o etichetă!

Da, sunt mamă! Da, pentru ei sunt mami! Dar asta nu e tot! Nu sunt doar mamă. Da, a fi mamă a devenit cel mai de preț lucru din mine, însă sunt un întreg. Aflu cine sunt zi de zi, cu bune și rele. Am atins momentul oportun pentru acceptare, descoperire și îmbunătățire. Și nimic nu mă mai definește sau descrie în totalitate.

Nu mă mai las înghesuită într-un cuvânt, într-o etichetă!