Mă gândesc la momentul când am spus primul cuvânt. Bineînțeles că nu mi-l amintesc, dar încerc să îmi imaginez oare ce senzație am trăit atunci. Să fi fost bucurie, uimire, satisfacție? Sau nu eram suficient de dezvoltată emoțional, astfel încât a fost doar ceva firesc.
Nici măcar nu știu care a fost cuvântul. Nu îmi amintesc. Dar știu că de atunci am tot rostit altele și altele și, iată, primul a dispărut ca și cum n-ar fi fost.
Cel mai mult iubesc cuvintele tăcute.
Sunt o specie aparte. Se nasc în mintea mea, dar nu se lipesc niciodată de buze. Nu prind forme și nu se pierd în urechile nimănui. Sunt doar ale mele. Și uneori mă joc, rearanjez vocale și consoane și îmi fac propriul meu limbaj. O limbă necuvânt, o limbă tăcută. E blândă și poate cuprinde toate literele din univers. Poate vorbi cu viermii din pământ și cu norii de pe cer. Se scaldă cu valurile și râd împreună. Glumește cu brazii, își stâmpără setea cu rouă și se încălzește în lava vulcanilor.
Primul cuvânt îl rostesc iar și iar, pentru că tăcerea nu se poate uita.
Astăzi voi scrie cât voi putea de mult. Mâine voi continua.
Afară, în sfârșit, nu mai bate vântul. A fost atât de grăbit zilele astea, încât a zburat alături de el și țigle, copaci și semne de interzis la dreapta. Acum, s-a mai calmat. Nu știu până când…
Tare mi-am dorit să o descopăr. Să pot vorbi și eu pe înțelesul copiilor. Și să mă bucur, să visez.
Ascult această melodie și zâmbesc.
M-ai vrăjit cu acele cuvinte tăcute, Mona! Ce frumos!
Mulțumesc, Potecuță dragă! Le rostești și tu, așa-i? ?❤
Te îmbrățișez tare! ?