Șșșș…vreau liniște. Mă enervează și ticăitul ceasului, ce uită să se oprească. Ce viață lungă are timpul ăsta! Atât de grăbit și atât de sprinten. Fuge pe lângă mine și o dată cu el, fuge lumea întreagă.

Șșșș…taci! Taci inimă! Taci timp! Taci gând! Dar culmea! Când liniștea începe să te cuprindă, atunci tu țipi. Sufletului tău nu-i place să îi răpești zumzetul vieții. El vrea gălăgie, trăire, agitație. Pentru că altfel e doar el cu el. Și e prea multă liniște.

Șșșș…taci suflete! Taci gând!

Ieri zăceam în agonie. Mă simțeam rău, se mai întâmplă. Am simțit la un moment dat cum două mânuțe ridică pătura și îmi așează o pernă sub picioare. O inimă caldă de copil mă îngrijea. Iar fruntea îmi era atinsă de alte două mânuțe, ce mă mângâiau așa de încet, parcă cu frică să nu mă rănească. M-am vindecat!

Acum nu mă mai tem de liniște. Acum nu mai țip în mine, nu mă mai cert. Acum mă las pradă simțirii și știu ce simt.

Vorbește suflete! Vorbește gând! În sfârșit, știu să te ascult! Și ce frumos șoptești…