Nescrisele mele

Ultima suflare

June 10, 2018 / 19 Comments

Primul țipăt, prima suflare.

Își sprijini capul în mâini și după multă vreme simți o lacrimă curgându-i pe obraz. Palmele îi pulsau ritmic. Apăsarea deveni dureroasă. Încerca să oprească bătaia tâmplelor, a palmelor. Dorea liniște și pace. Lacrima îi atinse buza și instinctiv voi să resimtă gustul sărat. Gustul eliberării și al durerii. Nu mai atinsese de mult timp o lacrimă. Uitase de existența lor. Gura i se strepezi. Era acră neputința.

În gât, un țipăt dădea din coate, încercând să își facă loc să iasă la lumină. Voia să se spargă de pereții goi a camerei, să scape din trupul îngenuncheat. Dar nu era un țipăt ca oricare altul. Nu însemna deznădejde, durere, suferință. Era, el, primul. Primul țipăt.

Datorită lui viața a putut începe. S-a auzit din gura unui copilaș, care abia venea pe lume. A atins urechile celor din jur și s-a înrudit cu aerul și cu lacrima. O lacrimă ce se scurgea din ochii unei mame. Și aerul și-a găsit culcuș în pieptul neprihănit. Și acolo a rămas. Îmbinat cu primul țipăt, de victorie, de supraviețuire, de început. Medicina îl numește volum rezidual. De fapt e viața însăși: un țipăt, o gură de aer, o lacrimă.

Azi, ar vrea să iasă afară. Azi, cei trei buni prieteni trebuie să se despartă. Ochii mamei sunt departe, așa că lacrima a izvorât în ochii aproape stinși. Și curge liniștită, pentru ultima oară. Brăzdează un obraz care și-a pierdut de mult netezimea și sărută buzele arse de tăcere.

Primul țipăt era pe punctul de a ieși. Prietenul lui bun, îl urma. Spuse adio locului lui cald, care l-a găzduit de atâta vreme și se îndrepta spre contopirea cu universul. Va fi în sfârșit liber. Elementele și moleculele care îl alcătuiesc vor dansa în măreția atmosferei.

Omul își simți glasul cerându-și tributul la un ultim țipăt. Dorea să plece, la fel cum a venit. Urlând victoria, supraviețuirea, un nou început (?).

Doar că viața a ținut sub tăcere prea mult timp acest zbucium, acest țipăt. Capul îi căzu pe masă. Palmele se liniștiră și ultima suflare părăsi trupul obosit, însoțită de o simplă șoaptă. Drumul lacrimii se mai putea observa ca o dâră umedă, pe un obraz îmbătrânit, dar ea dispăruse de mult.

Ultima șoaptă, ultima suflare.

Să fie doar asta viața? Un țipăt înăbușit, care la sfârșit se transformă într-o șoaptă abia auzită?

Sursa foto: pinterest.ro

Colorată, veselă, optimistă și extrem de pasionată; pe numele meu, Mona. Scriitor, Blogger, Coordonator Club de Carte QUARTO, Editor Editura QUARTO. O Nefirească încadrată perfect în Firesc.

You May Also Like

Măi, TREBUIE, hai să vorbim!

October 29, 2017

În fiecare zi mor mâine

February 9, 2018

Trece timpul

October 1, 2018

19 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *