Autor: Camelia Maria Cîmpean, Toamna mea

Ilustrații: Anaphielle, Dana Codori

Ani de zile ne-am chinuit, eu și fratele meu, să-l prindem pe Moș Crăciun. Am fi vrut să ne spună povești, despre cum este acolo, la el acasă, de unde are bani pentru atâtea jucării, cum poate intra pe gaura cheii și cum ajunge la toți copiii din lume în aceeași seară?!

Am încercat să dormim cu rândul, câte două ore fiecare, întâi el că era mai mic, și apoi eu, ca soră mai mare ce mă aflam, așa cum scria acolo, în cărțile de aventuri pe care le devoram împreună. Nu ne-a ieșit. Adormea el primul și, când mă răzbea somnul și pe mine, încercam să-l trezesc, să facem schimb, după învoială. Mai bine aș fi încercat să mut blocul cu totul, că aș fi avut mai mult succes. Mă uitam cu ciudă la el și apoi îmi spuneam: poate la anul, că mai crește și el. Și somnul dulce ne cotropea pe amândoi, iar Moșul ajungea triumfător și nestingherit.

Altădată, ne-am luat fiecare perna și plapuma și ne-am așternut culcuș lângă ușă, direct pe covor. Nici aripioară de fluture nu putea să treacă fără să ne trezească, ne-am zis noi bucuroși. Bucurie care s-a topit imediat ce mama ne-a spus, zâmbind: dacă nu poate intra, nu lasă cadouri. Și-apoi, ce cadouri să lase unor copii neascultători, care dorm pe jos, ca să se îmbolnăvească? Dimineața ne-a găsit în paturile noastre, cuminți foc și nerăbdători să deschidem pachetele de sub brad.

Într-un an, ne-am gândit noi să-i punem capcane. Am deșirat o papiotă de ață roșie și am legat clanța dormitorului de încheieturile mâinilor noastre. Să vedem noi, acum, cum mai intră el în cameră fără să ne trezească! Când o să apese clanța și o să tragă de ușă, ne va trage și pe noi de mână și, zbaaang, l-am prins! Somnul ne-a furat repede în seara aia și ne-am lăsat bucuroși în brațele lui, convinși că, de data asta, am dat lovitura. Numai că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, iar noi uitasem un lucru esențial: ușa se deschidea spre interior, deci, și cu buldozerul dacă intra cineva în cameră, nu ne putea deranja mânuțele împodobite cu ață roșie și cu speranțe deșarte.

După câțiva ani, nu-l mai așteptam pe Moș Crăciun. Începeam marea scotoceală în casă, după cadourile ascunse de părinți, cu câteva săptămâni bune înainte de clipa mult așteptată. Așa se face că, odată, când mama a vrut să pună pachetele sub brad, mai pune-le, Mărie, dacă poți. Cumpăraseră, dragii de ei, un set pentru tenis de masă, cu palete, fileu de suport de montat pe orice masă disponibilă, și cu mingiuțe săltărețe foarte. Mamăă, ce partide se încingeau când eram singuri, ce se mai pocneau mingiuțele alea de geamul vitrinei și de pereții sufrageriei! Până le-a venit vremea să fie așezate sub pom, paletele erau deja dezlipite, mingiuțele turtite, iar fileul nu se mai ținea decât la un capăt. În anul acela, n-am primit alte cadouri. Doar câte-o ciocolată de căciulă, ca să nu zicem chiar că suntem copii oropsiți și cu părinți vitregi.

Adulți fiind, Ajunul de Crăciun ne găsea pe toți în jurul bradului din sufrageria mea, că, de, eu eram sora cea mare și, surpriză, omul meu era fratele cel mare. Deci: una bucată fratele meu, cu nevastă și doi copii, una bucată fratele lui cu nevastă și doi copii și, cireașa de pe tort, una bucată verișoară singură la părinți, cu bărbat și un copil. Și Crăciunul venea, iar noi cântam colinde, mâncam sarmale fierte domol în oală de pământ și ne certam pe cadourile de sub brad. Dimineața, ei plecau la casele lor, iar noi doi spălam farfurii și pahare, rupți de oboseală și de fericire în același timp.

Pentru mine, n-a existat niciodată o sărbătoare mai frumoasă decât Crăciunul. Și când ne-a pus mama să desfacem bradul și n-a cedat neam rugăminților noastre, de ciudă că am furat bomboanele din pom, care, între noi fie vorba se găseau foaaarte greu, și le-am dus copiilor afară, și când mi-au fost copiii bolnavi și venea tanti asistenta să le facă injecții sub brad, și când a venit pe lume nepoțelul meu din flori, și l-am botezat fix în Ajunul de Crăciun, chiar și atunci tot frumos și sfânt a fost în casa noastră de Crăciun.

Până când, într-un Ajun, mama a plecat să doarmă un pic, acolo, în deal, lângă părinții și bunicii ei.

Pentru mine, luna decembrie doare. Așa de tare, că mi-e rău fizic de la atâta fericire și atâta durere împletite într-o singură sărbătoare.

Text din seria Povești de decembrie