Am salutat-o râzând pe doamna Mira. Îmi fusese atât de dor de ea! Iubesc felul ei de a vorbi despre iubire, încrederea în oameni pe care mi-o insuflă. Așadar, cu inima bătând note muzicale am intrat în salonul ei.

Era abia sosită de la biserică. Mirosea a tămâie și a vânt cald de primăvară. Roșie în obraji cu zâmbetul ei cald pe față, mă invită să iau loc și se duse în bucătărie să prepare o cafea. La un moment dat, îmi spune:

-Du-te, te rog, la scrin și deschide al doilea sertar. Vei găsi acolo o cutie de lemn. Am în ea câteva scrisori pe care mi le-a scris Dorul meu și azi e o zi potrivită să le răsfoim împreună. Cafeaua va fi gata imediat.

M-am dus fericită și am luat cu grijă cutia. Mi-am permis să o deschid. Voiam să mângâi cu privirea acele dovezi îngălbenite ale unei vieți împreună. A unei iubiri pe care o simțeam parcă și eu în suflet, atât de vie era păstrată de d-na Mira. Fiecare scrisoare era protejată de un plic, pe care era scris cu o caligrafie măruntă numele ei și adresa. Mă întrebam oare de unde le trimisese. Cât de des o făcea? Tot răsfoind printre ele, am observat o hârtie cu un antet oficial. Un fior rece mi-a străbătut corpul și literele au început să îmi joace prin fața ochilor. Era un act de divorț! Citeam și refuzam să înțeleg. Mira, Doru erau nume care abia le mai puteam vedea printre lacrimi. Ce aveam în mână? Era Mira mea? Dorul ei? Ei doi divorțați?! Am simțit că îmi vine să vomit. Totul să fi fost o minciună?

Doamna Mira a intrat cu tava pe care erau ceștile de cafea. A pus-o pe măsuța din fața canapelei, netulburată. Când s-a așezat în fața mea mâna deja îmi tremura necontrolat. I-am arătat cu violență documentul pe care îl aveam în mâini și nemaiputând să îmi controlez lacrimile am început să șuier cuvinte printre suspine:

-Ce este asta, doamna Mira? De ce m-ați mințit? Ați divorțat! Atunci despre ce am tot vorbit în fiecare Duminică? Toată iubirea, înțelegerea și viața voastră împreună e doar o fantezie? Merit o explicație!

M-a lăsat să termin și apoi m-a surprins cu o privire caldă și un zâmbet plin de bunătate. Mi-a luat hârtia din mână și a început să vorbească liniștit în timp ce netezea actul cu pricina cu mișcări de mângâiere.

Liniștește-te, draga mea. Am să îți ofer toate explicațiile de care ai nevoie. Acest document este într-adevăr un act de divorț. Divorțul meu și al lui Doru. Însă, dacă îi știi povestea, vei realiza că nu este altceva decât o bucată de viață. Viața este plină de neprevăzut, de greutăți. Iar viața noastră nu a fost lipsită de aceste lucruri. Dar timpul în care am trăit noi a adus un plus de obstacole peste care am reușit să trecem cu putere și iubire. Da, iubire! Deoarece din momentul când l-am zărit cântându-și sufletul la fluier în acea zi de vară, l-am iubit în fiecare clipă.

Am fost nevoiți să divorțăm în anii 50. Nevoiți, da! Pentru a putea să fim împreună a trebuit să ne despărțim. Nu mă privi așa. Salută viața și acceptă-i hachițele. Că de ar fi totul ușor, am fi doar niște personaje de basm, nu oameni reali.

Doru a fost mereu un om ambițios. Și-a dorit să își depășească condiția și să îmi ofere o viață cât mai lipsită de griji. Prin muncă și disciplină a ajuns să lucreze în Miliție. La sfârșitul vieții a avut rangul de colonel. Însă în anii 50 era abia la început. În acea perioadă trebuia să ai origine sănătoasă. Nu știu dacă ai auzit despre asta. Ferice de cei care se trăgeau din talpa țării, țărani și muncitori. Fiecare dintre noi aveam dosare și eram verificați la sânge. Și tocmai de la un astfel de dosar ni s-au tras nouă problemele. Au descoperit că aveam un unchi care făcea parte din Rezistența anticomunistă. O asemenea “pată” la dosar era de neiertat. Fiind căsătorit cu mine acest lucru însemna pentru Doru concedierea. Era imposibil să ai o activitate într-o instituție a statului când cineva din familia ta era un dușman de clasă. Chiar dacă era vorba de o rudă prin alianță, în acest caz, unchiul meu.

Atunci am avut de luat o decizie, de făcut o alegere. Să rămânem împreună și astfel să distrugem orice șansă de a-și îndeplini visul Doru sau să ne despărțim oficial, iar el să continue să își clădească mult dorita carieră. Am ales să divorțăm. Ni s-a înmânat această hârtie și Doru a fost spălat de păcatele mele. Dar despărțirea noastră a fost formală. Noi am continuat să trăim împreună, să ne iubim. După Amnistie ne-am recăsătorit. Unchiul meu a ajuns oricum să fie declarat nebun, scăpând de închisoare și probabil moarte și eu mi-am recăpătat “sănătatea originii”. Puteam să îi fiu din nou soție iubitului meu.

Vezi tu, draga mea, când iubești nimic nu îți stă în cale. Dar fericirea pe care o presară dragostea peste suflete nu are nicio legătură cu viața în general. Greutățile, piedicile, tragediile vin oricum. Fie că ai parte de cea mai mare iubire din lume, fie că nu. Însă când două inimi bat împreună se țin de mână și trec peste toate. Cu bune și cu rele. Își țin de cald, se ajută și nu se lasă îndepărtate.

Hârtia semnată la primărie nu ne-a unit inimile, cum nici aceasta din mâna mea nu ni le-a separat. Pe noi ne-a legat dragostea și o promisiune legământ pe care ne-am spus-o într-o seară de vară. Promisiunea de a ne fi. Și ne-am fost! Acum aștept să îl revăd pentru a fi și eu din nou.

Doamna Mira împături documentul și puse înapoi cutia în sertarul scrinului. Eu o priveam vrăjită. Îmi părea că avea o aură aparte. Emana adevăr, respect și dragoste. Emana viață și realitate.

Am zâmbit amintindu-mi că venisem să vorbesc cu ea de Dragobete, pentru a simți că iubirea există și e nemuritoare. Am îmbrățișat-o plângând și i-am șoptit:

-Mulțumesc, d-na Mira! Vă mulțumesc că îmi sădiți puterea de trăi în suflet, de a avea speranță, de a visa, de a iubi…