Azi a plouat toată ziua. Parcă s-a hotărât cerul să plângă. Picăturile de ploaie băteau în geam sacadat. Creau o melodie greu de descris. Acorduri alandala, dar totuși atât de bine orânduite. Sticla acestuia devenise claviatura unui pian ușor dezacordat, dar auzul meu iubea acele sunete.

Dirijorul acestei minunate orchestre a naturii era chiar vântul, iar când am deschis fereastra, invitând ploaia să cânte la fel de frumos și pe fața mea, o rafală mi-a umplut  nările cu mirosul ierbii, a frunzelor ude și parcă de nicăieri, cu parfum de mere verzi…

M-am lăsat îmbrățișată și mângâiată de atingerea lui și m-am făcut mică, iar gândul m-a legănat spre o odaie dintr-o casă uitată de timp.

Stăteam lipită de trupul cald al bunicii mele. Părul îi mirosea a ploaie și vânt, a pământ și a trudă. O lampă stătea aprinsă pe masa din mijlocul camerei. Îmi povestea cu glas șoptit despre vremuri de demult, despre șezători și iubiri jucate în hore și fredonate pe drumul spre casă.

Picura șoapte în sufletul meu. Avea o vorbă ușor cântată. Îi plăcea să vorbească rar. Zicea deseori: Când vorbești cuiva fă-ți timp să te asculte. Vorbește cu drag și pe-ndelete. Oamenilor le trebuie un pic de timp să te audă.

Iar eu o auzeam-of, Doamne!- ce bine o auzeam. Nici lemnele, care trosneau în sobă sub greutatea flăcărilor, nu puteau acoperi glasul duios al iubirii și al siguranței. Mă lipeam de ea cu totul. Îi puneam mâna pe piept și îmi începeam visele pe ritmul bătăilor inimii ei.

Dimineața mă trezea mirosul de iarbă proaspătă pusă la fiert, pentru deliciul ulterior al godacilor, cărora le plesnea rozul pe ei de atâta încântare. Apa rece de la cișmeaua din curte îmi trezea fiecare por al pielii și chiuiam de bucuria unei noi zile. 

Pe masa din mijlocul casei, așezate frumos pe un ștergar alb, mă așteptau aliniate bucăți de mămăligă amestecate cu brânză sărată de oaie făcută la stână de bunicul. Alături, într-o farfurie de tablă, strălucea verdele pe merele abia culese din spatele casei.

Mama mea bună (așa îi spunea sufletul meu de copil) se așeza pe laița de lângă masă și începeam joaca de-a mâncarea. Mă transformam în toate animalele, unele o speriau și pentru a scăpa trebuia să le hrănească. Un urs fioros, lei care nu și-au rătăcit curajul, lupi singuratici.

Alteori, eram o pisică și torceam sub mângâierea mâinilor bătătorite de muncă, lingând cu grijă fiecare firimitură de mămăligă de pe buze. După ce hrănea aproape tot regnul animal, scutura afară ștergarul și mă alunga duios din casă. Du-te copilă și te joacă, iar când se va trezi din nou foamea în tine, să vii în casă. Până atunci să nu te prind. Ești mică și firavă ca un ied, așa că fă bine și zburdă ca el!

Zilele treceau repede. Parcă cineva arunca soarele dintr-o parte în alta, ca pe o mare minge de foc. Aveam grija veseliei, a jocului și a năzdrăvăniilor. 

Rezemat de gardul casei mă privea mereu mărul bunicii. Devenise unul din locurile mele preferate. Mă cățăram în el, până ce reușeam să mă desprind și de ultimele frunze din vârful lui și salutam cerul și vântul cu un râs, ce numai copilăria îl are. Rupeam un măr verde, îl șetrgem cu nepăsare de tricou și mușcam zemos din el, umplându-mi gura cu gustul dulce-acrișor.

Mâinile mi se înveleau cu parfumul merelor verzi și cel al scoarței arse de soare, iar ochii împrumutau din neastâmpărul frunzelor. Niciodată zilele mele nu au mai avut un iz atât de duios!

Îmi umpleam tricoul cu trei, patru mere și fugeam în casă. Minunea avea să înceapă! Înlemneam în admirație, înfingându-mi la intervale regulate dinții în miezul verde și lăsându-mă legănată de liniște și de bine.

Bunicii mei locuiau într-o căsuță mică. De fapt, era o bucătărie de vară construită în aceeași curte cu casa care fusese a lor. Acum în ea trăia unchiul meu cu familia sa. Eu dormeam unde doream. Când într-una, când în alta. Dar de departe preferam odăița plină de comori.

Era de fapt singura cameră a căsuței lor. O cameră mică, cu un pat și o sobă cu cuptor. Mai aveau lângă o cămară și un mic antreu. Însă le era suficient.

Bunicul își petrecea tot timpul afară, în fața casei. Stătea pe un scăunel mic și își rula țigări din foi de ziar. Doar așa mi-l amintesc. Mic, cărunt, cu niște ochi albaștri mari, așezat pe un scăunel făcut de el, parcă pentru copii, și rupând bucăți de ziar în care presăra tutunul rămas din celelalte țigări fumate.

Fuma una după alta, folosind doar un chibrit, pentru a-și aprinde prima. Tușea bărbătește și scuipa la intervale regulate. Dar avea mereu un zâmbet pe buze în continuarea țigării și povești câte-n lună și-n stele. Amuțeam ascultându-l și îl priveam cu o admirație greu de descris.

Bunica era, în schimb, mai mereu în odăiță. Așezată la rândul ei pe un scaun (tot mic, nu știu nici acum de ce nu aveau lucruri mari în casă, parcă totul era construit pe o scară mult mai mică decât normal) crea adevărate minuni. Cu un degetar nelipsit de pe arătător și cu un ac în mână, lua cu răbdare mărgele de diferite culori și le cosea pe o tafta neagră. Nu puteam să anticipez niciodată ce avea să iasă din munca ei. Nu folosea un model. Le lua cu naturalețe și le îmbina. O întrebam curioasă:

-Ce faci acum? O floare, un fluturaș?

-Ai răbdare, ai să vezi!

-Dar de unde știi unde să le pui? De ce alegi roșu sau verde sau bucățile acestea gri?

-Pentru că eu aleg unde le este locul. Eu știu că așa trebuie să fie. De ce ai avea nevoie de un model când deja știi ce vrei să faci?

Nu înțelegeam. Pentru mine nu avea nicio logică. Dar la fel cum mă pierdeam fascinată în poveștile bunicului, tot așa îi urmăream și mâinile ei neobosite. Iar la final, nu îmi puteam opri țipătul de încântare. Dădea naștere celor mai frumoase flori și modele posibile pe care ți le puteai imagina. Un mozaic de culoare.

Făcea pieptare tradiționale. În fiecare miercuri punea câteva în traistă și pleca la târg să le vândă. Era cunoscută în toate satele din împrejurimi. Modele ca ale ei nu găseai niciunde. Iar eu simțeam că făceau parte și din mine. Că am contribuit și eu cu ceva. De parcă acul nu ar fi înțepat cu atâta ușurință materialul, dacă nu ar fi fost urmărit de privirea mea și taftaua nu ar fi păstrat parfumul de mere verzi desprins din mângâierea mea.

Uneori, stând pe jos la picioarele bunicii, înconjurată de toate acele cutii pline de culoare, mărgele de diferite mărimi, mosoare de ațe care formau adevărate curcubee, prindeam câte o rază de soare că se joacă printre ele. Și râdeam, aplaudând de încântare.

Alteori era deja seară. Ea era aplecată asupra lucrului și lumina era cea a lunii. Avea și lampa cu petrol care ar fi putut-o ajuta, dar ei îi plăcea să se așeze fix sub geam pentru a putea și luna să vadă ce face. Eu tot pe jos stăteam. Nici nu cred că aveam mai mult de un scaun în casă și mă jucam cu umbrele pe care le făceau flăcările din sobă. Bunicul dormea cu spatele la noi, iar eu îmi făceam povești în minte urmărind-o pe bunica.

-Ce te faci dacă scapi una sau nu mai găsești culoarea potrivită? o necăjeam eu cu insistență

–Ei, curioasă mai ești și tu! Dacă o scap, iau alta. Dacă nu mai găsesc culoarea, fac altceva. Tot ce vezi tu aici este munca mea. Alegerea mea. Nimic nu este obligatoriu. Fac cum simt. Și apoi unde s-ar pierde, Doamne iartă-mă, tu vezi cât de mică e casa asta? Le găsesc eu până la urmă!

Noaptea mă găsea întinsă pe salteaua de fân, lipită de inima și trupul cald al bunicii mele.

Stând în fața ferestrei deschise, lăsând picăturile de apă să-mi mângâie fața, inima îmi bătu o întrebare: Oare ploaia a mirosit așa întotdeauna? Nu-mi amintesc. Poate astăzi, undeva, ascunsă printre nori, mama mea bună își împletește cozile, umplând văzduhul de miros de ploaie și de vânt, de pământ și de trudă, de parfum de mere verzi...

Această poveste se înscrie în Clubul Condeielor Parfumate inițiat și găzduit de d-na Mirela Pete. Vă mulțumesc foarte mult pentru invitație!

---

Image by congerdesign from Pixabay