Nescrisele mele

  • Nescrisele mele

    Sunt liberă!

    Mă uitam la gheața din ochii lui și încercam să îi vorbesc cu aer cald, pentru a-l revedea. Cândva, îmi amintesc că în spatele negrului, acum înghețat, zărisem un suflet de om. Mi-a și zâmbit adeseori, pierdut în iubire și devotament. Acum mă dezbrăcase de toate păcatele mele și dorințele trupești și avea de gând să mă înfățișeze lumii. Cu urmele neputinței scrijelite pe marginea coastelor. Un schelet ce respira și gândea, dar căruia îi era frică și de propria umbră. Pentru că să ai a o umbră trebuie să te lași privită de soare. Iar pe mine acest lucru mă înspăimânta. Eram nevrednică. M-ar fi ars ca pe lumânarea…

  • Nescrisele mele

    Sfârșitul dimineții

    Dimineața era încremenită, cum au fost toate în ultima vreme. O amorțeală nefirească a pus stăpânire pe colțul acela de lume și nimic nu părea că o va mai alunga vreodată. Casele, mici forme geometrice perfect conturate, dormeau în spatele liniei de gard viu. Strada era tolănită la soarele abia ivit ca un șarpe negru lucios, stând la pândă, așteptând un dușman invizibil. Spre surprinderea aerului adormit încă, acesta se ivi dintr-o dată sub forma unei femei gârbovite de ani. Se desprinse din colțul străzii și ocolind orice rază de soare pe care o întâlnea în cale, scoase de sub hainele lălâi de pe ea un coș împletit de nuiele.…

  • Nescrisele mele

    Locul unde mai trăia ziua (fragment)

    -Lăsați-mă să trec! Trebuie să-l văd! Unde este? După ușa asta? O trânti de perete cu o furie dezlănțuită, încât foile de pe birou începură să zboare prin toată încăperea.  Aici, aerul era stăpânit de un domn în vârstă care nu-și arăta deloc anii în ochii celorlalți. Cu o privire fixă, se ridică și se îndreptă cu mâna întinsă: -Bună ziua! Sunt doctorul Rem! Pe mine mă căutați? Intrați vă rog și închideți ușa după dumneavoastră, de data asta mai cu blândețe, dacă se poate.  Dădu liniștit mâna cu intrusul și fără a-l scăpa din ochi se reașeză pe scaunul din spatele biroului. Nou-venitul, un bărbat mult mai tânăr decât…

  • Nescrisele mele

    Ceva. Orice. Sau nimic

    Simt că trebuie să scriu. Ceva. Orice. Sau nimic. Doar să îmi las iar degetele să alerge pe tastatură și să umple o foaie albă. Să scriu, să simt, să fiu. De mai bine de o săptămână nu am mai deschis laptopul. L-am lăsat pe birou și nu i-am aruncat nicio privire. De fapt, cred că a început să se confunde cu decorul. Un birou alb pe care stă o carcasă albă, plină de foi albe. Foi nescrise. Am multe restanțe la recenziile nescrise. Am în așteptare povestea promisă în urma sondajului făcut. Vă mulțumesc că ați votat și vă mulțumesc pentru răbdare. Pentru că încă nu pot scrie povești.…