Poveste de iarnă cu o portocală de… plastic

Autor: Almona Țilea (Almona călătorește)

Ilustrații: Anaphielle (Dana Codori)

Mărturisesc că nu-mi place iarna nici în povești. Sunt friguroasă și numai gândul că trebuie să mă înfofolesc și să răzbat prin nămeți îmi dă fiori reci.

Știu că vă uitați lung și nu concepeți că poate exista cineva care să nu iubească iarna. Vi se pare, probabil, că sunt insensibilă și nu mă emoționează primul fulg de nea ce mi se topește pe nas.

Ori că nu mai știu ce este acela Crăciun. Cu brad și colinde, daruri, Moș Crăciun și miros de cozonac cald.

Am cunoscut-o pe această doamnă Iarnă, demult, în copilărie. Dar la fel ca multe cunoștințe ale mele din acea perioadă a plecat și nu s-a mai întors.

Ori poate s-a întors prea schimbată și n-am mai recunoscut-o eu?

Iarna copilăriei mele era albă, blândă și mirosea a portocale.

Daaa! În toate casele mirosea a gutui, scorțișoară și cozonac. La mine, se rostogoleau mingi portocalii și le simțeam aroma de când deschideam ochii.

Era semn că bunicul e din nou acasă. Se întorcea în fiecare an, de peste mări și țări, cu pielea arsă de soare și chipul brăzdat de vânt, în preajma sărbătorilor de iarnă.

Moș Niculae nu putea să umple ghetuțele până nu venea bunicul. Putea să pună doar nuielușa pentru copiii năzdrăvani despre care îmi povestea bunica.

Era prima mea vacanță de iarnă ca „studentă în anul I la litere mici”.
Moș Niculae trecuse rapid și îmi lăsase în ghetuțe o pungă plină cu „bomboane de pom”. Între noi fie vorba, semăna perfect cu cea pe care o dibuisem în urmă cu vreo două zile într-una din incursiunile clandestine în cămară.

Rapid, am fost și eu descoperită cotrobăind pe unde nu trebuie.

Drept pentru care, mult timp m-am întrebat dacă Moșul venise mai devreme sau a fost doar o farsă.

Se apropia Crăciunul și bunicul nu dădea semne că s-ar întoarce.

Eram devastată…

De când mă știam, Moș Crăciun venea numai împreună cu bunicul.

Dar de ce întârziau? Era greu să care toate jucăriile? Se stricase sania? Se îmbolnăviseră renii?

Aveam o mulțime de întrebări la care nu răspundea nimeni.

M-am hotărât ca în timpul care a mai rămas până la Crăciun să nu fac nicio boroboață. Nu prea făceam, dar dacă Moșul nu era de aceeași părere și chiar se hotărâse să nu mai vină?

În Noaptea de Ajun, nici n-a fost nevoie să mă înduplece mama sau bunica să merg la culcare. M-am dus singurică și, înainte de asta, am mâncat tot din farfurie. Ba chiar am băut și lăpticul.

Lucru care nu se întâmpla prea des.

Adică mai deloc, ca să respectăm adevărul istoric.

Am adormit cu gândul la Moș și la bunicul.

În vis, se făcea că mă dau pe toboganul din parcul dintre blocuri și aterizam într-un ocean de portocale.

Erau învelite în foiță subțire pe care scria JAFFA. Desfăceam foița cu grijă și o netezeam cu palma mea micuță.
Apoi mușcam cu sete „capacul” de lângă codiță. Fețișoara mi se umplea de stropi înțepători, dar nu simțeam usturimea. Doar gustul dulce-acrișor și parfumul de iarnă.

M-am trezit și mirosul persista. Amestecat cu aromă de cafea proaspăt măcinată într-o râșniță manuală.

Din camera cealaltă se auzeau voci și, din când în când, ceșcuțele de cafea așezate pe farfurioare.

M-am strecurat cu ochișorii cârpiți de somn, ghidându-mă mai mult după miros.

Sub bradul împodobit cu globuri și bomboane erau pachete multicolore și o mare de portocale.

Exact ca în visul meu. Doar că nu erau învelite în foiță. Erau atât de multe și de frumoase că nu știam pe care s-o iau.

Dintre toate, una era puțin mai mare și de un orange mai intens. Și urma codiței era de un verde intens.

Am luat-o fără să stau pe gânduri și am mușcat-o cu nesaț.

Dar, vai! Nici urmă de gust sau de stropi parfumați.

Doar un chițăit suspinat și un fâsâit prelung.

– Nu e bună, păpușelule?

Vocea bunicului care cu greu își stăpânea hohotele de râs au șters toată tristețea, dezamăgirile și temerile care îmi umbriseră așteptarea Crăciunului.

Portocala de plastic, de fapt o mingiuță de forma și culoarea fructului parfumat, a fost cel mai frumos cadou de la Moș.

O jucărie cu care mă puteam juca în casă fără să pun în pericol geamurile dau bibelourile. Dar și cel mai „nevinovat” instrument de farse pentru colegii de școală.

Așa era iarna copilăriei mele: cu Moșul, bunicul și portocalele.

Mi-e dor de iarna copilăriei și aș vrea să mai vină o dată Moșul.

Text din seria Povești de decembrie