Autor: Simona Poclid, Salcâm plâns

Ilustrații: Anaphielle, Dana Codori

Aveam obrajii roșii și mă dureau fălcile de la atât de mult râs. Luam săniuța și îl strigam pe fratele meu, cu nouă ani mai mic, care se împiedica mereu, din cauza ghetelor prea mari pentru el. Hai odată, B., îi spuneam eu, iar el scâncea precum un câine abandonat. Era greu să-l vezi mergând, căci stratul de zăpadă era mai înalt decât el. Mama îl îmbrăca gros, iar el de abia își mișca picioarele. În mâini ținea strâns o bucată de carne prăjită. După câteva minute, carnea îngheța și el mușca greu din ea, molfăind plictisit. Așezat pe săniuță, se uita pierdut în jur. Când vedea vreo țărancă, ascunsă sub basmaua mare, cu franjuri imense precum franjurile păturilor țesute, B. se speria și îmi căuta mâna, să se asigure că nu va păți nimic.

Țărăncile nu îi făceau nimic. Când nu erau zorite de atâta muncă, se uitau la copilul acela prea blond și prea frumos, se aplecau deasupra feței lui mici și aerul lor cald, mirosind a ceapă, untură și mâncare putrezită printre dinți, îl făcea să-și strângă ochii. B. a fost mereu un copil deschis, sincer și grijuliu. Nici acum nu înțeleg de ce nu i-a spus mamei că am fost atât de aproape să ne izbim cu săniuța într-o mașină roșie. S-a mulțumit doar să plângă și să-mi spună: R., R. tu o să ne omori.

Eu nu văzusem mașina, nu prea știam nici ce să fac atunci când sania alerga halucinant. Prin nu știu ce minune, punând amândoi picioarele în zăpadă, în direcția opusă mașinii, ne-am putut îndrepta spre un gard. Ne-am mulțumit să rupem câteva ostrețe, să primim niște înjurături de la șofer și să plângem amândoi pe marginea drumului. Îmi înghețaseră mucii deasupra gurii. B. își pierduse o mănușă și mâna lui mică era vânătă. I-am luat-o în mâinile mele și am apropiat-o de gură. Aerul cald l-a făcut să clipocească ușor. Trecusem prin atât de multe alături de fratele meu și fusese atât de lipit de mine când era mic, încât mă simțeam mama lui.

Când dormeam, mă răsuceam cu fața spre el și verificam dacă respiră. Mâncam din aceeași strachină, întotdeauna cu mâinile, lingându-ne degetele și, uneori, privindu-l cum mănâncă uitam să mai mestec. Și deși mâncam sărăcăcios în vremurile acelea, niciodată viața nu mi s-a părut mai simplă și mai tihnită. Niciodată nu am simțit că am mai mult sens, ca atunci când era mic și trebuia să îi tai unghiile minuscule cu grijă, să nu îl rănesc.

Deși aveam doar 10 ani, manifestam încă de pe atunci înclinații spre un soi de nihilism perfid ori doar realism spurcat. Cum era posibil ca acel ghemotoc atât de frumos să fie aruncat într-o lume atât de nedreaptă? Cum aveam eu să-i explic toate răutățile ce aveau să vină? Cum aveam să-l feresc de foame, frig, ură? Speram doar ca B. să crească mare, falnic și încrezător, să nu lase ca răul să-i alunge nădejdea și ochii lui căprui, câmp de grâu copt, să vadă frumosul.

Trăind în preajma Bunicii mele, gândeam înainte de vremea cuvenită ca o bătrână. Mă gândeam încă de atunci, cu ce îi vom ridica lui B. o casă mare, căci el este bărbat și trebuie să-și întemeieze o familie, cu ce haine bune îl vom îmbrăca, ce îi vom da de mâncare să crească zdravăn, cu ce caiete va merge la școală. Eram atât de săraci, încât la aceste întrebări nu aveam nicio soluție.

Singurele clipe din an în care nu încercam să găsesc răspunsuri erau cele din preajma Crăciunului. Obrazul lui B. părea rumenit. Aștepta cu încordare tăierea porcului și privea stingherit jumările prăjindu-se în untură. Lua câte o înghițitură de zeamă de varză, căreia în Moldova îi spunem ,,moare”, și se schimonosea atât de caraghios, încât și tata, mereu încrâncenat, râdea. Când mama arunca făină de porumb în ceaun, B. urmărea jocul apei care cuprindea făina. Îi plăcea mirosul de lapte fiert și își lărgea nările, ca și cum mirosind ar fi putut mânca mai mult, să fie sătul.

Înainte de venirea lui Moș Nicolae sau a lui Moș Crăciun, B. bătea din palme de fericire, desi știa că va primi din nou portocale și banane. În ultima zi din an, își căuta clopoțelul și mergea ore întregi prin sat, urându-le oamenilor ca anul nou să le fie bun și bogat. Strângea mărunțișul pe care îl primea cu grijă și nu dădea nimănui voie să se apropie de banii lui. Căutătura aproape lacomă a ochilor trăda stomacul copilului sărac și chinuit de întâmplări pe care timpul le va îngropa cu ușurință, chiar și din inima lui.

B. avea o plăcere maniacă să mănânce crema pregătită pentru prăjituri, să înfulece felii de cozonac și bomboane, încât mă întrebam, pe bună dreptate, dacă nu cumva mai are un stomac. Pofta lui se întindea ca iedera peste inima mea. Îl luam în brațe și-l înălțam în fața bradului artificial. Globurile se roteau încetișor în mânuțele lui grase. Jocul luminilor îi depășea încă înțelegerea.

Îmi amintesc cu exactitate. Într-un an, avea un costum cu pete roșii, albastre, galbene și verzi. Mama îl îmbrăcase cu cele mai bune haine, căci venea cineva să ne facă niște poze. Erau primele poze ale lui. De abia putea să stea singur în picioare. De aceea, în una dintre poze, apar ascunsă în spatele trupului lui mic, și-i țin mâna ridicată în sus, în semn de salut. B. râde în fața camerei și salută întreaga, întreaga lume.

În anul următor, B. s-a îmbolnăvit îngrozitor. Cred că, atunci când plângeam de spaimă, îi spuneam lui Dumnezeu să mor eu și să trăiască B. I-am spus de mai multe ori asta lui Dumnezeu, dar el a ales să trăim amândoi.

Într-un alt an, când B. a crescut destul de mult pentru ochii mei obișnuiți să-l vadă țărându-se în genunchi, bradul nostru artificial, argintiu, mi s-a părut mai frumos ca oricând. B. mă ajuta să îl împodobim și ochii lui păreau apoși. Fericirea i se ghemuise într-un colț al inimii și el spera că-n acel an va fi altfel. Că ne va fi bine și că nu vom mai plânge. Bineînțeles, în fiecare an se întâmpla câte ceva și lumea noastră se dărâma, dar B. putea să spere mereu că va fi altfel.

Dincolo de durerile vieții, părea el să spună, să fim atenți la ce e în jur. În jur era o forfotă imensă. Înainte de Crăciun, lemnele duduiau în cuptoarele țărăncilor. Cuptoarele erau așezate afară și fuseseră ridicate din cărămizi din lut amestecat cu mult nisip. Niște tăvi imense, de lut ars, adăposteau cozonacii plini de miez de nucă și pâinea crescută strașnic. În fața focului arzând, B. se făcea mic și aștepta să primească-n mâinile micuțe miez fierbinte de pâine frământată îndelung.

Bunica îi făcea ou de găină copt, într-un castron de tablă pe care îl așeza pe plită. Spăla castronul cu apă, zdrobea coaja oului și lăsa albușul și gălbenușul să alunece încet. Puțina apă rămasă pe castron sfârâia și oul se pătrundea. Când se întărea, Bunica așeza castronul într-un colț, unde focul era mai slab. Ferit așa, oul se cocea în voie, iar B. era fericit. Chiar el se oferea să pună câte un lemn subțire pe foc, întrebându-o pe Bunica încontinuu dacă e gata oul lui. Bunica îi spunea să aibă răbdare și îl privea, strângându-i obrajii în mâinile crăpate. Deși nu-mi plăcea rețeta Bunicii, pe B. îmi venea să-l mănânc de atâta drag ce i-l purtam în inima mică.

Când eram mici, în Moldova noastră iernile erau tare grele. Țăranii erau săraci și nu aveau altceva, în afară de vitele din șură și grânele din pod. Noi eram niște copii săraci, crescuți cu mare greutate, dar cu bucurie, așa cum doar mamele și bunicii știu să strunească noi oameni pe lume. Amintirile legate de Crăciun se amestecă mereu în mintea mea, dar ori de câte ori mă gândesc la Crăciun, îl revăd pe B. mic, mă întorc în copilăria amară, aud lemnele arzând și dacă întind mâna mea de adult de acum… simt, simt cum îi apuc mâna lui B., o strâng, o sărut și-i mulțumesc că dintre toți oamenii de pe lume m-a ales tocmai pe mine să fiu sora lui.

Dacă întind și mai mult mâna, îl pot lua pe B. în brațe, putem râde și știm amândoi că avem tot ce ne trebuie, chiar dacă ne e foame și frig. După ce am crescut mari, Crăciunul și-a pierdut din însemnătate, tocmai pentru că fiecare a trebuit să-și urmeze drumul firesc. În inima noastră însă, a rămas un Crăciun care nu va pieri, nici după ce noi nu vom fi.

În alte vremuri, și-n alte lumi, vor fi alte două mâini mici, strânse, trecând de-a lungul vieții crezând una în alta. Din veșnicie, eu și B. ne vom regăsi mereu!

Text din seria Povești de decembrie

Related Posts

21 thoughts on “Crăciunul veșnicei iubiri

  1. Superbă scriere, duioase amintiri. La final, un oftat ușor a scăpat neștiut, dar și un zâmbet, puțin amar, ce-i drept, pentru copilăria frumoasă și iubirea adevărată. 🙂

        1. Da, abia aștept! E cumpărată deja, dar din păcate Black Friday și zilele libere de 1 decembrie au îngreunat lucrurile. A durat livrarea două săptămâni și mami era deja la mine. Însă, când se întoarce în țară mi-o trimite prin poștă ?

    1. Mă emoționează nețărmurit faptul că nu mă uiți, deşi eu sunt puțin prezentă pe blog. Şi-mi aminteşti, dragă D., de vremuri din adolescență încă, vorbind despre o tărie a ta care mi-a fost lecție mai târziu. Nu ştiu dacă ți-am mărturisit asta, dar o fac acum. Te cuprind cu drag!

      1. Cum aş putea uita un om pe care l-am admirat de la început şi-l admir şi acum?
        Nu mi-ai spus şi acum nu mai pot eu spune nimic, atât de tare m-ai emoţionat! Doamne, Simona, ce bucurie mi-ai făcut!
        Te îmbrăţişez!

        1. Te îmbrățişez şi eu cu drag mult, mult. Şi, în pofida tăcerilor mele, ştiu nişte poteci de dor de-a lungul cărora o femeie frumoasă valsează şi râde, cu marea prinsă-n păr.

  2. O poveste ce transcede relativitatea spatio-temporala. O dragoste autentica, neconditionata, fara prejudecati, sacrificatoare, ce depaseste perceptia simturilor primare trecatoare, înaltându-se atemporal dincolo de astrii stralucitori ai noptilor senine din iarna vietii, dincolo de Luna si Soare, spre primavara înmuguririi florilor copilariei si a tineretii.
    Minunate experiente si trairi profund sentimentale, pe care doar inocenta copilariei îi poate simti cu adevarat gustul aromat, sanatos, natural…
    O seara si o saptamâna sublima, dragaSiMona.

    1. Iosif,
      Ai văzut atât de adâncit şi etern textul şi, implicit, această parte a vieții mele, încât zâmbesc. Deus trimite copii ca să mântuiască lumea. Ce bine ar fi să vedem asta de la începutul naşterii lor…
      Săptămână duioasă şi ție!

      1. Da asa e, însa cred ca “Deus” S-a saturat de schimbat pempersi bebelusilor care se nasc si înmultesc zilnic consumând, poluând si obosind bogatiile si roadele pamântului, apa, si aerul, distrugând inconstient si iresponsabil biosfera si atmosfera Gradinii Edenului, umplând-o de dejectii artificiale produse ale consumismului irational, ilogic si iresponsabil, fara a constientiza, raul pe care si-l fac singuri, neântelegând ca doar empatia si unitatea în dragoste neprefacuta, neipocrita, sincera deschisa,în gând, Cuvânt si fapte va aduce prosperitate si bunastare tuturor locuitorilor acestei (la început) perfecta, sublima, paradisiaca, absoluta…GRADINA.
        Ce bine ar fi ca cel putin câte doi sau trei din acesti “bebelusi” sa se maturizeze, sa devina oameni adevarati, sfinti si responsabili, asemanatori cu Fiul lui Dumnezeu, sa se trezeasca în fiecare popor/natiune, din aceasta decadenta lume…
        O saptamâna magica cu credinta si speranta în *DRAGOSTE* neprefacuta, sincera, profunda, deschisa, absoluta, fara prejudecati, sfânta, singura putere a unitatii poporului si neamului si spiritului românesc dincolo de dimensiunile spatio-temporale ale existentei relative, efemere, scurte si imprevizibile ale perceptiei simturilor primare moarte, mostenice de la parintii nostri genetic…

        1. Iosif, sunt şi oameni buni şi ,,treziți” în lume. Îi vedem mai mult pe ceilalți, dar să ne păstrăm nădejdea în frumusețea pe care orice om o poate săvârşi. Din fericire, Deus îl lasă pe om să se pârjolească-n hăul lumii, aşteptându-i fruntea curată. Săptămână tihnită şi ție, cu bine şi surâs.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *