• Poveștile d-nei Mira

    Hârtia…

    Acum m-am întors de la Doamna Mira. Îmi privesc camera și o perdea de lacrimi îmi învelește ochii. Sufletul încă îmi e plin de căldura salonului dumneaei. Îmi e greu să explic cum un om, un simplu om, îți poate oferi viață prin poveste cu miros de prăjitură abia scoasă din cuptor. Azi nu voi împărtăși cu voi cuvintele dragii mele, ci vă voi spune cu mare emoție ce am descoperit în cufărul ei cu amintiri. D-na Mira se simțea foarte bine, o poftă de viață puse stăpânire pe ea sau poate își dorea să umple un dor. Ca o mamă, cu cuibul gol de prea multă vreme, se refugie…

  • Poveștile d-nei Mira

    A tricotat iubire

    Doamna Mira a trecut cu bine peste viroza care o țintuise la pat ultima dată când am văzut-o. Azi, am găsit-o veselă, îmbrăcată în haine de sărbătoare. Micuțul ei salon mirosea a prăjituri și a căldură. Savurând o limonadă rece, mi-am lăsat sufletul să zburde pe acordurile glasului ei, atât de dulce și calm. Avea bunica niște mâini, magie făcea cu ele, nu altceva. Cred că au fost plămădite de Dumnezeu însuși. Orice atingea, orice făcea, se transforma în iubire și-n bine. Uneori lua niște andrele și se punea pe tricotat. Eram fascinată să o privesc, să urmăresc mișcările ritmice, rapide și atât de neînțelese la vremea respectivă. Iar când din…

  • Poveștile d-nei Mira

    Niște sticle de lapte

    Când mi-am auzit telefonul sunând și am văzut că era d-na Mira, am înlemnit. Știam că ceva se întâmplase. Nu lipsea niciodată duminica de la biserică, iar acum era dimineață. I-am răspuns într-un suflet. Era bolnavă. Un virus reușise să o slăbească așa de tare, încât era nevoită să stea în pat. M-a întrebat dacă am în plan să trec pe la ea și dacă da, să vin un pic mai repede și să îi cumpăr câteva lucruri. Mi-am făcut repede o listă cu cele ce avea nevoie și mai mult am alergat până la ușa ei. Am găsit-o slăbită, dar cu același zâmbet pe buze. I-am înmânat lucrurile cumpărate…

  • Poveștile d-nei Mira

    Ne afumă ca pe jderi!

    Lumea din care vin avea un fel aparte de acceptare a vieții. Lăsați de D-zeu pe Pământ, se lăsau în voia Lui, fără a-și pune multe întrebări. Aveau sădite în suflet resemnarea și datoria suferinței. Să îți duci crucea până la capăt și să accepți firescul sfârșitului. Viața era grea de când te nășteai. Brațele mamei, chiar dacă încăpătoare, erau obosite și ocupate mai mereu. Când începeai să faci pași trebuia să înveți să te descurci. Nu exista timp și disponibilitate pentru tine. Îmi amintesc cu drag glasul mamei. Când ne cânta sau ne striga pe nume. Uneori mâinile ei mai poposeau și în scurte mângâieri și atunci viața părea…