• Nescrisele mele

    Nu îmi certați condeiul!

    Mi-a fost certat condeiul de atâtea ori, încât s-a strâns printre ridurile literelor și și-a ciobit curgerea. I s-a reproșat că e prea tânăr și nu poate să spună ce alții au făcut-o deja, mult mai bine. L-au condamnat că a luat locul stetoscopului și că ar trebui să stea ascuns în buzunarul de la piept. Să își vadă de treaba lui și să nu mai încâlcească metafore puerile. Condeiul meu s-a rușinat la început. A vrut să șteargă tot. Să își ceară scuze pentru naivitate și pentru virgulele puse greșit. S-a așezat cuminte într-un colț de masă, așteptând să i se ofilească cerneala. Dar a venit ziua când l-am…

  • Nescrisele mele

    Uneori

    Uneori visele îmi sunt așa de grele, încât purtându-le, îmi fac inima să trosnească. Să se rupă la încheieturi și să-și târască genunchii în țărână. Uneori mă întreb de ce nu mă descotorosesc de povara lor, de ce mai ascult de mușchiul ăla stafidit, care îmi împinge speranțe în artere. Uneori aș vrea să simt prin stomac și intestine, să-mi fie viitorul o simplă flatulență cu miros de “ce-ar fi putut să fie”… Uneori mă mir că mă încăpățânez să cred și să sper. Că am pasul apăsat, lăsând urme în colbul de pe poate cândva… Uneori aș vrea să fiu un simplu a fi, îngenuncheat în ignoranță. Uneori aș…

  • Recenzii nescrise

    Planeta Paradis

    Dragă, Petru Îți mulțumesc! Mi-au plăcut întotdeauna oamenii care își identifică visul și pasiunea și își făuresc cu mâinile lor aripile, încercând să zboare. Poate la început sunt mai temători, mai precauți și zborul lor nu este unul impresionant, dar zi după zi, an după an, cu fiecare încercare, plutirea lor devine naturală. Visele iau forma unor aripi veritabile, care îi poartă spre reușită și împlinire. Pentru mine, Petru Racolța este unul dintre acești oameni. Un exemplu și o speranță. Când a vorbit într-un articol, pe blog, despre o dublă lansare de carte, cărți scrise de el – Planeta Paradis și Povestirile unui maramureșean, vol.II –, nu am stat nicio…

  • Nescrisele mele

    Când vom crește mari

    Era ziua mea acum câțiva ani. Am primit de la Dragul meu un cadou. Ceva simbolic. Eram tineri, încercam să ne clădim viitorul. Și astfel, a apărut o expresie pe care o foloseam destul de des: “Când vom creste mari”. Orice neajuns întâmpinam, știam că se va rezolva “când vom creste mari”. Așa și cu cadoul meu. Era ceva ce urma să se materializeze “când vom  creste mari”. E vorba de această mașinuță. Mi-a dăruit-o zâmbind, spunându-mi:” Azi îmi permit să iți fac cadou mașina ta preferată doar ca jucărie, dar când vom crește mari îți voi cumpăra una adevărată 🙂 ” Era un vis frumos. O mașină sport, mașina celor lipsiti de…